Qatar, o putere care rămâne un mister

Va deveni Qatarul stăpânul lumii ? Se întreabă analiştii. Numai în Franţa au fost scrise recent trei cărţi despre puternicul emirat : ”Le Qatar : les secrets du coffre-fort”, de Christian Chesnot şi Georges Malbrunot, ” L'Enigme du Qatar” de Nabil Ennasri şi ” Le Qatar aujourd'hui. La singulière trajectoire d'un riche émirat” de Mehdi Lazar. Numeroase articole din ziare sunt dedicate microstatului din Golf, vecin şi uneori rival al Arabiei Saudite. 

Rareori în istorie, un principat atât de mic cu o populaţie de numai 1,9 milioane de locuitori, nu a creat

impresia că posedă atâta putere, precum broasca din fabula lui La Fontaine care se vrea la fel de mare ca boul, scriu Chesnot şi Malbrunot. Cei doi jurnalişti spun că în cursul anchetei lor au aflat despre rolul canalului TV de ştiri din Qatar, Al Jazeera, în eliberarea lor in Irak, la sfârşitul anului 2004. Dar studiul celei mai bogate ţări din lume în ceea ce priveşte PIB pe locuitor nu este foarte simplu. Meciul de fotbal Paris Saint-Germain-FC Barcelona nu este decât o competiţie interqatariotă. Prima e proprietatea fondurilor suverane ale emiratului şi a doua este sponsorizată de Qatar Foundation. Influenţa Qatarului creşte pe piaţa de artă, în promovarea culturală şi pe tărâm diplomatic. Cea mai înaltă clădire din Uniunea Europeană este un zgârie-nori supranumit ”Ciobul ”, construit la Londra, în capitala Marii Britanii, de un fond de investiţii qatariot, care a plătit 1,8 milioane de euro pentru ridicarea sa. Conferinţele internaţionale recente privitoare la Sudan, ajutorul pentru rebeliunea siriană sau reconcilierea interpalestiniană se multiplică la Doha. Dar s-ar putea ca această omniprezenţă să aibă un efect de bumerang, riscând să declanşeze un ”Qatar Bashing”. Mass- media occidentale deja percep o oarecare “aroganţă” a emiratului. Un sentiment împărtăşit la vecinul saudit. Ofensiva de şarm la scară planetară a făcut din emirat, în câţiva ani, ţara tuturor contradicţiilor, scrie Nabil Ennasri, preşedinte al Collectif des musulmans din Franţa. Qatarul este sediu şi mecena al Al Jazeera, canal de televiziune care a jucat un rol de neglijat în primăvara arabă, un furnzor de fonduri al Hamasului, un partener al Iranului, o ţară gata să primească o reprezentanţă a talibanilor, dar şi unul din cei mai fideli aliaţi ai SUA, care întreţine relaţii niciodată întrerupte cu Israelul. ”A fi prieten cu toată lumea pentru a nu avea niciun duşman”, pare că este deviza emiratului, care nu a dat rezultate totdeauna în istorie. Pentru a îneţelege emergenţa Qatarului, trebuie să ne întoarcem la 27 iunie 1995. În acea zi, şeicul Hamad bin Khalifa l-a îndepărtat pe tatăl său, aflat în vilegiatură la Geneva, printr-o lovitură de palat. Foarte repede, tânărul emir a făcut Qatarul să intre într-o nouă eră. Cel mai bun aliat : bogăţiile gazeifere ale ţării sale care are norocul să împartă cu Iranul cele mai mari zăcăminte de pe planetă, ceea ce îl face primul exportator mondial de gaz natural lichefiat. Dar, contrar altor state rentiere de petrol, şeicul Hamad urmează o strategie de diversificare a investiţiilor masive în străinătate. De ce atâta ardoare pentru o astfel de diversificare ? Ţara a fost traumatizată de ”anii de foamete”, care au urmat prăbuşirii comerţului de perle de care depindea emiratul până la sosirea perlelor de cultură industrială din Japonia, explică Medhi Lazar. Prăbuşirea s-a conjugat cu marea criză din anii 1930. Şeicul Hamad are o voinţă clară de a pune pe harta lumii minusculul stat. Emirul urmează tradiţia diplomatică de la sfârşitul secolului al XIX-lea a ţării sale, care a ştiut să jongleze între puterile dominante de la acea vreme : imperiul otoman şi imperiul britanic. Investind în întreprinderi uneori rivale, este un fel de asigurare împotrova riscului de prăbuşire a cursului petrolului.